Înainte de o vizită în Azerbaijan recomandăm o verificare a alertelor de pe site-ul MAE.ro
Cele mai importante situri arheologice și vestigii antice din Azerbaidjan pe care le poți vizita:
- Peștera Azikh: Situată în regiunea Karabah, această peșteră este una dintre cele mai vechi locuri de locuire umană din lume. Este un loc fascinant pentru cei interesați de preistorie și arheologie.
- Gobustan: Acest sit arheologic, situat la aproximativ 64 km sud-vest de Baku, este renumit pentru petroglifele sale care datează de peste 10.000 de ani. Gobustan este inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO și oferă o privire captivantă asupra vieții preistorice.
- Cetatea Baku: Partea veche a orașului Baku, cunoscută sub numele de Icherisheher, este un sit istoric bine conservat, cu ziduri de apărare, turnuri și palate care datează din perioada medievală. Este, de asemenea, inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO.
- Templul Focului Ateshgah: Situat în suburbia Surakhani a Baku, acest templu zoroastrian datează din secolele XVII-XVIII și este un loc fascinant pentru a înțelege influențele religioase și culturale din regiune.
- Palatul Șirvanșahilor: Acest complex regal din Baku, construit în secolele XV-XVI, este un exemplu remarcabil de arhitectură islamică medievală. Palatul include o moschee, un mausoleu și băi publice.
- Cetatea Nardaran: Situată la nord de Baku, această cetate medievală oferă o privire asupra arhitecturii defensive din perioada medievală și este un loc interesant pentru explorare.
Aceste locuri oferă o combinație de istorie, cultură și peisaje impresionante, fiind ideale pentru turiștii care doresc să descopere trecutul bogat al Azerbaidjanului.
Istoria veche a Azerbaijanului
Azerbaidjanul, unul din cele mai vechi leagăne ale civilizaţiei omenirii, este teritoriul etnic si Patria istorica a azerilor care formau în perioada de început populaţia străveche a acestei tari. În partea de Nord, de-a lungul lanţului principal Caucazian, se întinde graniţa dintre Azerbaidjan şi Rusia. La vest aceasta este scăldată de Marea Caspica, iar la nord-vest si sud-vest se învecinează cu Gruzia si Armenia. O mare parte din teritoriul Azerbaidjanului o formează o câmpie întinsă înconjurată de lanţuri muntoase care treptat lasă locul şesului. Amplasarea Azerbaidjanului in zona climaterică care cuprinde 9 din cele 11 zone climaterice ale globului pământesc, de la subtropice până la pajiştile alpine, existenţa pământurilor roditoare, a multor zăcăminte naturale, o lume bogata si variata de plante si animale – toate acestea au favorizat dezvoltarea economiei si vieţii culturale. Locuitorii ţinuturilor azere din antichitate, în lupta îndârjită pentru existenţă, au trecut la orânduirea gentilica, au format triburi, apoi statul şi, în sfârşit, s-a format ca popor si naţiune de sine stătătoare.
Azerbaidjanul este una din cele mai vechi regiuni ale aşezării omeneşti. In urma săpăturilor din renumita peştera Azîh, nu departe de oraşul Fizulu, arheologii azeri au descoperit una din cele mai vechi aşezări preistorice ale omului pe teritoriul Euroasiei din epoca paleoliticului (epoca de piatra). Aici, în stratul aşel, alături de uneltele de munca si de resturile de mamifere, a fost descoperit un fragment al maxilarului omului fosil – azîhantrop. Prin cercetarea straturilor din peştera Azîh s-a reuşit sa se urmărească succesiunea epocilor paleoliticului inferior (doşel, şel şi aşel) şi paleoliticului mediu (mustier).
În cele mai adânci straturi din peştera Azîh s-au descoperit cele mai primitive unelte ale muncii confecţionate din piatră de râu, inclusiv foarte mari (gigantoliti), unelte manuale, unelte neşlefuite de găurit, dălţi cu vârf, răzuitoare primitive şi alte unelte din piatră folosite de Azîhantropi in timpul vânatului de animale sălbatice. În perioadele timpurii si medii ale paleoliticului, oamenii trăiau pe teritoriul Azerbaidjanului in grupuri mici care constituiau cea mai veche forma de organizare sociala pe baza căreia se desfăşura munca in colectiv. Principala ocupaţie a acestora era vânătoarea, precum si culegerea fructelor de pădure, fructelor şi rădăcinilor comestibile. Azîhantropii vânau ursul de peştera, cerbul mărinimos, renul gigantic, precum si rinoceri, bizoni si alte animale sălbatice.
În epoca paleoliticului mediu, in Azerbaidjan, după toate probabilităţile, deja se formase orânduirea gentilică. Următoarea etapa din istoria antică a omenirii, paleoliticul superior, a fost reprezentată in Azerbaidjan de descoperirile de obiecte în peşterile Talgar, Damjili, Iatag-eri. Arheologii au găsit aici plăci sub formă de cuţit, precum si unelte pentru şlefuit, pentru găurit, de cioplit, dălţi, plăci microlitice confecţionate din cremene, bazalt, obsidian si dolomitaă Oamenii din paleoliticul superior (de la 40 până la 12-10 mii ani in urmă) trăiau pe teritoriul Azerbaidjanului in peşteri. Aceştia îşi construiau locuinţele in văi de-a lungul râurilor, in locuri unde se putea vâna. In timpul săpăturilor in straturile superioare din peşterile Taglar şi Damdjîlî au fost descoperite oase de ren caucazian, capre de munte şi alte animale sălbatice. La vânătoare participau grupuri mari de vânători, in special bărbaţi. Aceştia îşi confecţionau singuri uneltele de munca si armele. Munca in grup a atins un nivel ridicat. La începutul mileniului al X –lea înaintea erei noastre, locul epocii vechi de piatra a fost luat in Azerbaidjan de mezolit, epoca medie de piatra, perioada apariţiei arcului si săgeţii. Fiind unul dintre primele mecanisme inventate de om, arcul si săgeţile au favorizat trecerea treptată de la economia căreia îi erau caracteristice produsele luate direct din natură la cea de pregătire a produsului finit. In epoca mezolitului apar pe teritoriul Azerbaidjanului unelte de piatra în miniatură, microliţi, se dezvoltă tehnica uneltelor pentru spart si se confecţionează unelte compuse. Apar începuturile cultivării cerealelor si domesticirii animalelor.
Mezoliticul se prelungeşte până în mileniul al VIII-lea î.e.n., apoi acesta este înlocuit de neolitic, epoca noua de piatră (mileniile VII-VI î.e.n.).
Monumente din perioada neoliticului pe teritoriul Azerbaidjanului au fost descoperite în grota Damajîlî din Gobustan, Kiulipete aproape de Nahicivan, lângă muntele Kilikdag din jurul văii Ghianjai (în raionul Hanlar) In neolitic oamenii deja începuseră să se ocupe cu olăritul, să ardă vase din lut de diferite forme şi cu destinaţie diversă, care a jucat un roi însemnat în modul de viaţă al acestora, uşurându-le munca de pregătire a hranei şi de depozitare a produselor. Astfel de vase au fost descoperite în Ianâktepe lângă Tebriz, Firuztepe lângă satul Hasanlî pe ţărmul de sud-vest al lacului Urmi (Rezaie), în Hanlar şi Gobustan. Incă din perioada timpurie a neoliticului apar ocupaţiile de prelucrare primitivă a pământului si de creştere a animalelor. Materialele arheologice vorbesc convingător despre faptul că în epoca târzie a neoliticului se dezvoltă economia de prelucrare a pământului si creşterea animalelor. Chiar la sfârşitul mileniului al III-lea – inceputul mileniului II î.e.n., în cele mai dezvoltate regiuni din Azerbaidjan se crează principalele premize pentru apariţia primelor clase sociale, a civilizaţiei orăşeneşti timpurii si a formaţiunilor statale timpurii. Destrămarea orânduirii primitive de obşte şi trecerea la formarea relaţiilor timpurii de clasă în diferite regiuni din Azerbaidjan deja la sfârşitul mileniului al II-lea î.e.n. este atestată nu numai de inegalitatea considerabilă materială şi socială, dar şi de apariţia, în special in zona Priurmi, a unor formaţiuni politice mici. Cea mai mare dintre acestea era Zamua care a apărut la începutul mileniului I î.e.n. Nu mai puţină importanţă au avut-o domeniul Nikdiarî (Mekdiarî) şi regatul Alabaria, alături de care deseori se aminteşte ţara Karalla. Aici se afla, de asemenea, statul Ghilzan în care asirii intreprindeau adesea campanii. Locuitorii din Ghilzan au reuşit să-şi păstreze o perioadă îndelungată independenţa. Numai atunci când au fost ameninţaţi de năvălirea asirilor, ei au fost nevoiţi să plătească stăpânitorilor tribut. Aproximativ la sfârşitul sec. al IX-lea î.e.n., Ghilzan a fost asimilat de urarţi. De asemenea, a existat ţara Mesi care a fost populată de triburile militare care se ocupau cu creşterea cailor, cămilelor şi care au dezvoltat ocupaţia de creştere a animalelor cornute mici si mari. De asemenea, trebuie amintite ţările Andia şi Zikerta.
În partea de sud a Azerbaidjanului si în teritoriile învecinate existau domeniile: Ninni cu centru în oraşul Aridu, Şurdira unde conducea Artasaru, Harruna, Smesi, Ulmania, Adau, Harmasa, Sanghibuti, Puluadi şi altele. Multe dinte acestea trebuia să plătească bir asirilor încă de la începutul sec. al IX-lea î.e.n. în timpul lui Aşurnasirapala al II-lea. Aici locuiau, de asemenea, diverse triburi: teurlaiţii, sunbiiţii, kumurdiiţii, daliiţii şi altele. Deja din a doua jumătate a sec. al IX-lea î.e.n., in raionul Priurmia se conturează domeniul Mana. Intr-o serie de regiuni din partea de sud a Azerbaidjanului ramura principală a economiei in acea perioada era prelucrarea pământului şi totodată irigarea acestuia, iar in celelalte regiuni populaţia se ocupa cu creşterea animalelor. În regiunile din jurul bazinului Urmiei un rol important l-a avut creşterea cailor. Aici au fost construite canale de unde era irigate câmpiile întinse, s-a dezvoltat cu succes producţia meşteşugărească şi s-a format cultura specifică.
Izvoarele asire şi urarte de la începutul mileniului I î.e.n. amintesc despre o mulţime de aşezări, oraşe, „oraşe regeşti”, capitale cu fortăreţe puternice, ziduri de apărare, citadele, palate, etc.
Societăţile Zamua, Allabri, Ghilzana, judecând după letopiseţele împăraţilor asiri si după materialele arheologice, cunoşteau deja în sec. IX î.e.n. împărţirea pe clase. Acestea erau conduse de împăraţi şi aveau capitale proprii. Despre împărţirea pe clase si inegalitatea materială din acea perioadă vorbesc mormintele marlite, hasanluşe, kaluraşe şi altele.
Resursele bogate de materii prime, agricultura dezvoltată şi meşteşugurile au favorizat extinderea comerţului nu numai între regiunile de sine stătătoare dar şi cu alte ţări. Încă din cele mai vechi timpuri teritoriul din Azerbaidjan era străbătut de drumurile comerciale internaţionale care legau acest ţinut cu ţările din Occident şi Orient. Datele despre cultura materială, diversele imagini pe ceramică, pe articole din metal cu subiecte epice şi din mitologie, caracterele folosite şi alte obiecte vorbesc despre cultura şi lumea spirituală bogată a populaţiei din acest ţinut.
Civilizaţia care se referea la perioada apariţiei pe teritoriul din Azerbaidjan a societăţilor timpurii împărţite pe clase, a fost creată de triburile locale, kutii, lulubeii, huritaii, maneii, se poate, parţial de kasiţiii si alţii. Se ştiu foarte puţine lucruri despre apartenenţa de limbă a acestor triburi, cu excepţia huriţilor. Unii învăţaţi leagă limba hurită de limbile din Caucazul de Nord-Est. Nu este exclus ca acestei familii să aparţină şi limba vorbită de kutiişi.
În raioanele din sudul Azerbaidjanului şi în teritoriile învecinate, înainte de mileniul I î.e.n., şi uneori şi mai târziu, etnosurile locale reprezentau cultura etnică dominantă, forţa economică şi politică. La hotarul dintre mileniile II şi I î.e.n., sau chiar la începutul mileniului I, în regiunile din partea de sud a Azerbaidjanului au apărut triburi noi, purtătoare a dialectelor iraniene.
Judecând după mărturiile culturii materiale, regiunile nordice din Azerbaij se deosebeau puţin de majoritatea uniunilor de triburi din sudul Azerbaidjanului în ceea ce priveşte nivelul economic şi cultural. În orice caz, la începutul mileniului I î.e.n., o majoritate însemnată a triburilor din raioanele din partea de nord a Azerbaidjanului trăia deja în condiţiile ultimului stadiu al apariţiei societăţii pe clase şi trecerii la societatea timpurie pe clase. Totuşi, in general, nivelul de dezvoltare socială a societătilor din partea de nord a Azerbaidjanului a fost ceva mai scăzut în comparaţie cu cel al celor din partea de sud a Azerbaidjanului, unde încă nu existau formaţiuni statale.
Pericolul invaziilor din partea vecinilor de temut, în primul rând din partea assirilor, a făcut ca triburile din raionul Priurmia să se unească. Încă din a doua jumătate a sec. IX î.e.n. a început să se formeze regatul Manna, fiind prima formaţiune statală mare pe teritoriul Azerbaidjanului. Populaţia din Manna era preponderent sedentară. Capitala regatului Manna a fost o perioadă îndelungată oraşul-cetate Iziritu (Zirta). În cadrul acestui regat a avut loc procesul consolidării etnice: conducătorii regatului Manna s-au ocupat nu numai de recucerirea pământurilor ocupate, dar şi de unirea într-un stat unitar a populaţiei împrăştiată în diferite regiuni.
În anii 20 sec. IX î.e.n. Manna deja ocupa o parte însemnată din teritoriul raionului Priurmi. Puterea împăratului era destul de mare, deşi se limita la diverse organe din societatea gentilică. În Manna exista aristocraţia influentă – gentilică şi militară; deja au apărut aici contradicţii sociale adânci, se ducea lupta atât în interiorul clasei dominante cât şi între conducătorii de la vârf şi păturile largi sociale. Formarea şi consolidarea statului Manna a avut loc în condiţiile luptei îndârjite împotriva incursiunilor permanente ale împăraţilor assiri si Urartului vecin.
O luptă îndârjită pentru posedarea raionului Priurmia a izbucnit între cele două state puternice, Asiria şi Urartu la sfârşitul sec. IX- începutul sec. VIII î.e.n. În timpul domniei lui Menua, împăratul Urartului, si fiului acestuia, Arghişti, urarţii au construit numeroase cetăţi pe teritoriul Manna şi în regiunile învecinate din sudul Azerbaidjanului,. Cu toate pierderile însemnate în urma războaielor cu Urartu, Manna a continuat luptele. Folosindu-se de lupta dintre Asiria şi Urartu din anii 40-30 sec. VIII î.e.n., Manna şi-a extins teritoriul.
În primele secole ale mileniului I î.e.n., un rol important în viaţa din regiune au început sa-l joace triburile iraniene venite din stepele sudice ruseşti, care au năvălit aici, probabil, la graniţa dintre mileniile II şi I î.e.n. Manna şi-a extins într-o măsură însemnată posesiunile în perioada împăratului Ahşeri (care a condus ţara până în anii 50 sec. VII î.e.n.). Cu conducătorul Mannei s-au răfuit atât urarţii cât şi assirii. Totuşi înflorirea ţinutului Manna nu a durat mult timp. Războiul fără succes a înăsprit şi mai mult situaţia tensionată din ţară. A izbucnit răscoala care s-a încheiat cu moartea împăratului Ahşeri. Ualli, cel care i-a urmat la tron, a trecut de partea asirilor şi Manna a fost alături de asiri în lupta împotriva midienilor. Ultima mărturie despre Manna din cunoscuta „Cronică Ghedda” se referă la anul 616 î.e..n. Extinzându-şi puterea asupra teritoriilor cucerite, aceştia au introdus limba lor în rândul populaţiei locale. Acest proces a fost însoţit de modificări în modul de viaţă, în arta militară, structura socială, instituţiile politice şi religia aborigenilor. Acest proces s-a intensificat in deosebi odată cu cucerirea teritoriului Manna de către midieni. Uniunea tribală a midienilor, judecând după mărturiile scrise assire, începând cu a doua jumătate a sec. IX î.e.n., s-a amplasat în principal în afara graniţelor teritoriului din sudul Azerbaidjanului. Numai o parte neînsemnată a acestuia era ocupată de regiunile din ţinuturile estice din partea de sud a Azerbaidjanului.
La jumătatea sec. al VI-lea î.e.n. imperiul Midia a căzut şi teritoriul acesteia a intrat in componenţa statului Azerbaidjan. În timpul ahemenizilor raioanele sudice ale Azerbaidjanului au intrat în aşa numita Midia despotică. Însemnătatea Midiei în istorie, a moştenirii sale culturale, în speţă, în istoria Azerbaidjanului, este enormă. Prezenţa mai mult de două secole a teritoriului din partea de sud a Azerbaidjanului în componenţa Midiei satrape, colonizarea aici a grupurilor etnice de midieni au urgentat procesul de fuziune a triburilor locale cu midienii. În anii 30 sec. VI î.e.n. statul persan al Ahemenizilor s-a năruit sub loviturile armatelor lui Alexandru Macedon, iar ceva mai târziu şi imperiul făurit de aceştia.
În anii 20 ai aceluiaşi sec. IV î.e.n. in Azerbaidjanul de sud, care ocupa partea teritoriului Midiei, satrapul ahemenid Atropat a intemeiat statul de sine stătător Atropatena. În legătură cu acest eveniment Strabon scria: „Midia se împarte în două părţi. Una se numeşte Midia Mare, iar cealaltă Midia Atropatică; această denumire provine de la comandantul militar Atropat care nu a permis ca această ţară, ca parte a Midiei Mari, să se afle, de asemenea, sub stăpânirea macedonenilor. Într-adevăr, Atropat, proclamat împărat, a transformat această ţară din proprie iniţiativă intr-o ţară independentă, urmaşii săi căsătorindu-se cu prinţi armeni si sirieni şi mai târziu cu prinţi parfieni…. aceasta este o ţară destul de însemnată în ceea ce priveşte puterea militară, deoarece aceasta poate pune la dispoziţie 10 000 de călăreţi si 40 000 de infanterişti..”
Astfel, după trei secole de la căderea statului Manna, în Azerbaidjan a apărut din nou statul independent care cuprindea aproape tot teritoriul Azerbaidjanului de sud. Întemeietorul acestuia, Atropat, a fost un mare om de stat care a reuşit sa-şi consolideze poziţiile şi să pună bazele relaţiilor cu cele mai mari uniuni de triburi din regiunile nordice ale Azerbaidjanului încă de pe timpul dominaţiei ahemenizilor. Atropat, politician cumpătat şi diplomat cu spirit de previziune, înţelegând pericolul luptei armate cu Alexandru Macedon, a ales calea tratativelor, apropierea de grecii macedoneni. El a intrat în legături de rudenie cu unul din cei mai apropiaţi camarazi de arme ai împăratului Macedoniei, Perdic, căruia i-a dat în căsătorie pe fiica sa. El l-a predat lui Alexandru Macedon pe midianul Bariax care s-a ridicat împotriva grecilor-macedoneni in scopul refacerii statului Ahemenid.
În timpurile furtunoase, când comandanţii de oşti ai lui Alexandru Macedon se luptau pentru putere, şi ulterior în perioada dominaţiei selevkiţilor, Atropat a reuşit să menţină independenţa statului său. În scurt timp capitala Atropatenei a devenit Ghiazaka, în apropierea oraşului Tabriza. Acest loc era socotit sfânt, aici aflându-se una din cele trei biserici ale focului care şi-a păstrat importanţa de centru cultural dinastic şi în timpul Sasanizilor.
Atropatena era o ţară cu o agricultură bine dezvoltată, meşteşuguri şi viaţă citadină dezvoltate şi o cultură superioară, raportate la acele vremuri. Formarea şi dezvoltarea Atropatenei a avut loc în epoca elenistică. Formarea statului de sine stătător a favorizat dezvoltarea economiei, creşterea forţelor de producţie ale ţării, redresarea comerţului si meşteşugurilor, construirea oraşelor. Cea mai mare dezvoltare în Atropatena a cunoscut-o posesiunea de pământuri de către biserică. Conform datelor prezentate de autorii antici, cele mai roditoare pământuri aparţineau clerului. Sclavagismul era dezvoltat.
Atropat şi succesorii apropiaţi ai acestuia a trebuit să ducă o luptă îndârjită cu „centralismul” unuia dintre cei mai capabili comandanţi de oşti ai lui Alexandru Macedon, Seleucos, care a cucerit în ultimul deceniu al sec IV î.e.n. pe foştii satrapi iranieni. La sfârşitul anilor 20 sec. III î.e.n. Artabazan, împăratul Atropatenei, conducător remarcabil de oşti şi om de stat, a fost obligat să recunoască puterea superioară a lui Antioh II, împăratul selavchizilor. Totuşi, aşa după cum atestă izvoarele scrise, deja în anii 60 sec II î.e.n., se poate chiar şi mai devreme, Atropatena ducea din nou o politica independentă.
Spre mijlocul sec. al II-lea î.e.n., în partea de răsărit apare o nouă forţă agresivă, parfienii, care înainte de domnia lui Antioh al III-lea au cucerit câteva regiuni din partea de răsărit a Midiei Mari. Aproximativ în a doua jumătate a sec. II î.e.n., parfienii şi-au consolidat poziţiile şi în Atropatena, deşi consolidarea influenţei acestora nu a împiedicat statul Atropatena să-şi menţină suveranitatea. La sfârşitul sec. al II-lea î.e.n. în Atropatena a fost construit un oraş-cetate mare, Fraaspa, care a devenit capitala de iarnă a monarhilor atropateni şi a jucat un rol important în cadrul evenimentelor militare şi politice de la sfârşitul sec. I î.e.n.
În această perioadă Atropatena şi-a consolidat atât de bine poziţia încât armatele romane care au năvălit aici, conduse de comandantul de oşti Antoniu, în bătălia de la Arcas au fost înfrânte şi nevoite să se retragă. Relaţiile Atropatenei cu vecinii nu au fost întotdeauna de pe poziţii egale. Prietenia, legăturile prin căsătorie între reprezentanţii caselor regeşti şi aristocrate, contactele tradiţionale culturale şi economice cu vecinii nu rareori s-au transformat în vrajbă. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, la sfârşitul sec. III – începutul sec. II î.e.n., când pe tronul armean a fost adus Artaşes I, care avea legături cu Atropatena. S-au înrăutăţit in special relaţiile intre cele doua case regeşti în sec. I î.e.n. Împăratul Armeniei Tigran II, fără să ţină cont de legăturile de rudenie cu casa regală din Atropatena (fiica acestuia s-a căsătorit cu conducătorul Atropatenei), a cucerit Atropatena. Totuşi această dependenţă nu a durat mult timp. Deja în anii 30 sec. I î.e.n. Atropena a început să aibă un rol independent în viaţa politică din regiune, iar la sfârşitul sec. I î.e.n. conducătorii Atropatenei au încercat sa-şi consolideze poziţia pe tronul armean. În anul 36 î.e.n. unul din ultimii atropateni, împăratul Artabazd, în alianţă cu parfienii, a cucerit de la romani trofee mari, printre care, drapelul unui legat din regiune al lui Antonius. În ultimii ani ai sec. I î.e.n. în timpul acestuia are loc procesul de îndepărtare de la politica tradiţională proparfiană. Conform datelor conţinute de izvoarele scrise, cauza acestei îndepărtări a constituit-o neînţelegerea dintre parfieni şi atropateni cu ocazia împărţirii bunurilor capturate de la romani. Se pare, totuşi, că rolul principal l-au jucat aici motivele politice. Probabil, Artabazd, pe de o parte, văzând desele insuccese ale parfienilor, iar pe de altă parte, temându-se că statul său va fi absorbit de parfieni, a hotărât să se bazeze pe forţa armată romană. Totuşi, Parfia era suficient de puternică şi în scurt timp parfienii au reuşit să cucerească Atropatena. Însă Artabazd a rămas un aliat credincios al romanilor, la început lui Antonius, iar mai apoi lui Augustus. Artabazd s-a înrudit cu Antonius, măritându-şi fiica Iotapa cu fiul lui Antonius şi al Cleopatrei, Alexandru. Un rol remarcabil în istoria Atropenei l-a avut domnia lui Artaban al III-lea, după mamă Arşachid, care a întemeiat dinastia Arşachizilor. În timpul domniei acestuia a început bătălia hotărâtoare împotriva greco-romanilor, iar Atropatena a devenit centrul zoroastrizmului avestic. Un rol important l-au jucat în acest caz magii, slujitorii cultului lui Ahur Mazda, Aahitei şi Mitrei. Aceştia dispuneau în acea perioadă de o putere colosală şi de proprietăţi enorme de pământuri. Atropatena a rămas în componenţa statului Parfia până la începutul sec. III î.e.n., când puterea în Iran a trecut la Sasanizi.
O altă formaţiune statală timpurie însemnată, apărută în partea de nord a Azerbaidjanului, a fost imperiul albanez. Teritoriul Albaniei Caucaziene se întindea de la Caucazul Mic şi cursul inferior al râurilor Kura şi Arax până la ramificaţiile nord-estice ale lanţului muntos Caucazul Superior. Albanezii, după cum scrie Strabon, trăiau „între iberici şi Marea Caspică”. Conform datelor prezentate de Ptolomeu, Albania se învecina în nord cu o parte din Sarmatia, la vest cu Iberia, la sud cu o parte din Armenia. Cu toate că graniţele politice ale Albaniei nu erau stabile şi se schimbau adesea, se poate considera, în general, că teritoriul acestei ţări cuprindea în epoca elenistică teritoriul actualului Azerbaidjan şi raioanele sudice ale Daghestanului.
Condiţiile naturale din Albania se caracterizează printr-o mare varietate. Conform datelor prezentate de autorii antici si de săpăturile arheologice, această ţară ni se înfăţişează ca o ţară bogată şi roditoare, un ţinut cu populaţie densă. Despre triburile care au locuit aici aflăm încă de la autorii greco-romani. Autorii antici, vorbind despre albanezi, amintesc de frumuseţea acestora, statura lor înaltă, părul de culoare deschisă şi ochii căprui. După cum presupun antropologii, acestea sunt trăsăturile caracteristice ale populaţiei aborigene antice, de tip caucazian, reprezentată şi în prezent pe scară largă în raioanele muntoase din Azerbaidjan, Daghestan şi din alte regiuni ale istmului caucazian. În ceea ce priveşte componenţa etnică, Albania antică era o ţară destul de pestriţă. Conform datelor autorilor din antichitate, numărul triburilor albaneze ajunsese la 26. Unele dintre acestea se numeau utii, sodii (ţodî, isadişi), gardmani, este posibil, ainiani,anariachi şi alţii. Un oarecare rol în etnogeneza triburilor albaneze l-au avut, în mod vădit, helii, lehii, silvii (cilbii), lupenii (lpinii), didurii (lidoii) şi alte triburi care pot fi considerate ca făcând parte din grupurile etnice albaneze. Datele arheologiei şi, parţial ale izvoarelor scrise, arată că uniunea tribală albaneză exista deja în a doua jumătate a mileniului I î.e.n.
Pe teritoriul Albaniei au locuit şi triburi care nu erau de origine albaneză, statornicite aici în diferite timpuri. Printre acestea erau şi grupuri care foloseau limba iraniană, în deosebi în regiunile de nord-vest ale Albaniei, în Sacasena şi Cambisena, precum şi în fâşia de la Caspica, unde în primele secole e.n. deja exista aşa numitul imperiu Mazscut. Datele obţinute în urma săpăturilor arheologice arată în general că Albania din a doua jumătate a mileniului I î.e.n. şi din primele secole e.n. era o regiune cu o economie statornică şi dezvoltată de prelucrare a pământului, cu un comerţ dezvoltat şi producţie meşteşugărească. Totuşi în unele raioane din Albania au locuit şi grupuri de populaţie nomadă. Construcţiile pentru irigare de diferite tipuri, începând de la cele grandioase, ale căror urme au fost descoperite în stepa Mugan şi terminând cu cele mai simple în stepa Mili, în raionul Şamhor şi alte locuri, vorbesc despre munca organizată şi creatoare a populaţiei din Albania în a doua jumătate a mileniului I î.,e.n. şi primele secole ale e.n. Cel mai ridicat nivel de dezvoltare în Albania acelor vremi l-au cunoscut pomicultura, legumicultura, viticultura şi vinificaţia, precum şi cultivarea culturilor tehnice. În izvoarele scrise s-au păstrat date despre dezvoltarea în antichitate la triburile de pe ţărmurile Caspicei a ocupaţiei de creştere a cailor şi a pescuitului. Un loc important în economia populaţiei din Albania îl ocupa creşterea păsărilor.
Raioanele cu munţi înalţi din Albania au fost valorificate din punct de vedere economic nu numai în ceea ce priveşte creşterea animalelor ci şi a dezvoltării metalurgiei încă din epoca bronzului. În vremurile din antichitate albanezii extrăgeau fier, aramă, aur. Au fost puse începuturile extracţiei de minerale de jasp, agate, calcedon, ametist şi alte pietre semipreţioase. Materialele arheologice permit să se vorbească despre un nivel ridicat al producţiei meşteşugăreşti practicată de triburile care au populat Albania antică. Cu ocazia săpăturilor, în aşezările din Albania s-au descoperit multe cuptoare pentru arderea oalelor şi a altor articole din lut de diferite forme, un număr însemnat de vase din lut cu forme tradiţionale: urcioare mari pentru uz casnic, urcioare mici, bidoane, vase diverse, potire, străchini ……
În Albania s-au dezvoltat diverse forme ale artei aplicate: gravură pe piatră, oase, lemn, se fabrica sticla, exista meşteşugul ţesutului… Albania Caucaziană era strâns legată prin drumurile comerciale de multe ţări din lumea antică. Datele arheologice atestă legăturile strânse ale populaţiei din Albania cu celelalte triburi din Transcaucazia, Platoul iranian, Asia Mică, Siria, Egipt, regiunile Mării Egee, precum şi cu Caucazul de Nord, zona Precaucaziană, Bazinul Volga, regiunile din partea de nord a bazinului Mării Negre şi Europei de Vest. Toate acestea au stimulat dezvoltarea oraşelor şi a vieţii în acestea. Autorii din antichitate (Strabon, Plinius, Ptolomeu) numesc peste 30 de oraşe destul de mari şi renumite şi alte aşezări pe teritoriul Albaniei istorice. Rămăşiţe ale unuia dintre acestea, ale renumitului oraş antic Kabala, s-au păstrat până în zilele noastre în raionul Kutkaş din Azerbaidjan, aproape de aşezarea Ciuhur-Kabala.
Oraşul antic Kabala pe care Plinius îl numeşte „oraşul de frunte din Albania”, era un mare centru comercial, meşteşugăresc, administrativ şi cultural, cu o circulaţie dezvoltată a banilor, un nivel social-economic ridicat si viaţă culturală dezvoltată. În sec. I-IV Kabala era reşedinţa împăraţilor albanezi, iar mai apoi locul de şedere al vice-regilor sasanizi. Şi numai în sec VI, ca urmare a intensificării în mod substanţial a incursiunilor triburilor din nord, acesta şi-a pierdut rolul de capitală, rămânând în acelaşi timp centrul religios al Albaniei şi locul unde venea permanent episcopul albanez.
Izvoarele scrise atestă diferenţierea pe clase, în funcţie de avere, existenţa în Albania a epocii elenistice a populaţiei libere, a sărăciei şi aristocraţiei, a sclavilor bisericii si preoţilor păgâni. Albanezii aveau monedă şi monetărie proprie, armată şi împărat. În sec. I-II î.e.n. albanezii au avut de întâmpinat şi expansiunile împăraţilor Armeniei, care uneori au alipit câteva regiuni ale Albaniei. În anii 60 sec I î.e.n. albanezii ca şi alte populaţii din Transcaucazia au fost nevoiţi să lupte împotriva agresiunii Împeriului roman, Romei, care pornise cucerirea de noi pământuri. În anul 69 î.e.n. legiunile lui Lukull au năvălit în Armenia. Printre aliaţii care au venit în ajutorul împăratului armean Tigran II, au fost şi albanezii. Totuşi, în ciuda forţelor mari adunate de coaliţia împotriva imperiului roman, Tigran II a fost ucis. Pompeus care l-a înlocuit pe Lukulla a luat pământurile cucerite anterior de împăratul armean şi l-a declarat „prietenul şi aliatul poporului roman”, adică, în fapt, vasal al Romei.
Nu după mult timp albanezii a fost nevoiţi să-şi apere pământurile proprii de atentatul din partea lui Pompei care a trimis în Albania armatele sale în anul 66 î.e.n.. În fruntea albanezilor se afla împăratul Orois care a luat decizia pentru prima dată să atace pe romani cu o armată formată din 40 000 de soldaţi. Totuşi albanezii au fost înfrânţi, iar Orois a fost nevoit să ceară romanilor pacea. Nefericit a fost pentru albanezi şi finalul unei alte bătălii, de lângă râul Alazan, în anul 65 î.e.n.. Detaşamentele de avangardă erau comandate de Kosis, fratele împăratului, care a murit în timpul bătăliei. Celelalte forţe erau conduse de însuşi împăratul Albaniei. Conform datelor autorilor din antichitate, albanezii aveau o armată destul de mare – 60 000 infanterişti şi 22 000 călăreţi. În luptele cu romanii au luat parte şi femeile albaneze, dând naştere, după câte se pare, legendei conform căreia albanezii ar fi apelat la ajutorul amazonilor. De data aceasta Orois a cerut pacea, trimiţându-i lui Pompei o depeşă şi daruri. Cu toată victoria obţinută, Pompei nu a reuşit să înfrângă în totalitate rezistenţa albanezilor şi să-şi croiască drum spre ţărmul Mării Caspice. Romanii nu au reuşit să transforme Albania într-o provincie a Imperiului roman.
Un eveniment important în viaţa Albaniei în cea de a doua jumătate a sec. I e.n. l-a constituit instalarea dinastiei parfiene Arşachid care s-a aflat la conducere, cu mici întreruperi, până la începutul sec. al VI-lea. Noua casă regală a Arşazilor a dus o politică flexibilă, consolidând poziţiile Albaniei pe plan extern. Conform datelor autorilor din antichitate care s-au păstrat până în zilele noastre, conducătorului Albaniei „i-a revenit ca moştenire câmpia albaneză cu partea ei muntoasă, începând de la râul Erax (Arax) până la cetatea denumită Hnarachert…”.
Judecând după datele respective, tot malul drept al râului Kura, de la cotitura râului Arax până la raionul actualei Acstafa, aparţinea Albaniei. Chiar pe aceste locuri se aflau Otena (Utic), Ţovdec, Gardman şi câteva alte regiuni din Albania istorică. În anii 80-90 romanii au întreprins o nouă campanie în Albania, fapt atestat de renumitul epitaf de la la poalele muntelui Beiukdaş în Gobustan. Epitaful conţine următoarele: „În timpul împăratului Domiţian Cezar Augustus Germanicul, Lucius Iulius Maximus (centurion) al legiunii a XII-a Fulminata (a făcut această inscripţie)”. Dar şi de această dată romanii au avut insucces şi au fost nevoiţi să părăsească graniţele acesteia. La începutul sec. al II-lea în perioada războaielor victorioase ale împăratului Traian, dintre popoarele din Caucaz, numai albanezii nu au fost aduşi în stare de supunere faţă de Roma.
Primele decenii ale sec. al II-lea se caracterizează prin întărirea statelor caucaziene. Romanii, aşa cum se arată într-unul din izvoare, au avut cu „albanezii şi ibericii cele mai bune relaţii de prietenie…. Adrian îi copleşea din toată inima cu daruri pe împăraţi, însă aceştia nu luau în seamă invitaţiile lui de a veni la el”. Referitor la istoria Albaniei începând cu sec al II-lea şi până la jumătatea sec- al III-lea nu au ajuns date până în zilele noastre. Posibil ca aceasta să fi fost o perioadă de pace, fie că Roma ca şi Parfia, sleite de puteri din cauza războaielor, nu au putut să se amestece activ în această perioadă în treburile din regiunea Caucaziană. (sursă: Ambasada Azerbaijanului în România)
Alte repere din istoria Azeră (periodizare)
Azerbaijan are o istorie bogată și fascinantă care datează din antichitate. Iată câteva dintre cele mai importante vestigii și perioade istorice:
Cultura Kuruchay: Cele mai vechi monumente arheologice din Azerbaidjan, cum ar fi peșterile Azikh și Taghlar, datează din această perioadă1. Peștera Azikh este una dintre cele mai vechi locuri de locuire umană din lume, cu rămășițe datând de aproximativ 350.000-450.000 de ani în urmă.
Regatul Mannaeans: Între secolele IX-VI î.Hr., regatul Mannaeans a fost unul dintre cele mai vechi regate din regiune, având relații cu Asiria și Urartu.
Caucazul Albanez: Începând cu secolul IV î.Hr., Caucazul Albanez a fost un stat important în nordul Azerbaidjanului de astăzi. Acesta a fost menționat de autori greci și romani antici, cum ar fi Herodot și Strabon.
Perioada Achemenidă: În secolul VI î.Hr., sudul Caucazului a fost cucerit de Imperiul Achemenid, care a adus influențe culturale și politice semnificative în regiune.
Perioada elenistică: După moartea lui Alexandru cel Mare în 323 î.Hr., cultura elenistică a început să se răspândească în Azerbaidjan, influențând dezvoltarea ulterioară a regiunii.
Aceste vestigii arheologice și perioade istorice reflectă diversitatea și complexitatea istoriei Azerbaidjanului.